Preocupați de operaționalizarea cât mai adecvată a sintagmei dezvoltare personală, dar și de o fundamentare conceptuală corectă a acesteia, am analizat viabilitatea mai multor modele teoretice din literatura de specialitate. Bazându-ne pe datele știinifice existente, am ales drept cadru de referină teoria dezvoltării psiho-sociale a lui Arthur Chickering, în versiunea ei revizuită, din 1993 (Chickering & Reisser, 1993). Acest model teoretic identifică șapte vectori care contribuie la dezvoltarea personală a tinerilor:
1. Dezvoltarea competenei este un vector care include o serie de calităi intelectuale (de exemplu, gândirea analitică, formarea punctelor de vedere proprii prin raportarea la diverse experiene), calităi fizice (de exemplu, reușitele sportive, autodisciplina) și calităi interpersonale (de exemplu, abilităile de ascultare și de comunicare).
2. Managementul emoional face referire la identificarea unor strategii prin care emoii nesănătoase, precum vina sau frica, să nu influeneze negativ procesul academic.
3. Trecerea de la interdependenă la autonomie, care presupune atât independenă emoțională (de exemplu, separarea de părinte sau de grupul de sprijin prin plecarea la studii), cât și independenă instrumentală (punerea ideilor în aciune prin identificarea și utilizarea resurselor personale, stabilirea unor obiective personale etc.).
4. Relațiile interpersonale mature, care fac referire la tolerarea și aprecierea diferenelor și la acceptarea intimității.
5. Formarea/ stabilirea identităii, care se dezvoltă împreună cu primele patru și face referire la sinele social, la identitatea sexuală, la autoacceptare, la stima de sine etc.
6. Dezvoltarea unor obiective este vectorul care explică, de exemplu, decizia de a urma studii universitare, în funcie de aspiraiile personale („ce profesie vreau să am”) și de nivelul de angajament faă de familie și faă de sine. În acest caz, este importantă găsirea unui echilibru între muncă și viața personală.
7. Dezvoltarea integrităii se referă la stabilirea convingerilor și valorilor personale și la capacitatea de a accepta alte puncte de vedere. În acest caz, este important să dezvoltăm respectul de sine și monitorizarea comportamentală a studenților.
Analizând cu atenie acești vectori și încercând să nu îi suprapunem peste teoriile care conceptualizează dezvoltarea socială și emoională, am grupat competenele prevăzute în teoria lui Chickering & Reisser în cinci domenii: autocunoaștere, autonomie, comunicare, managementul resurselor și lucrul în echipă. Am preferat o astfel de clasificare și, implicit, am apelat la aceste categorii, deoarece o considerăm mai comprehensivă, iar denumirile sunt mai apropiate de vocabularul utilizat atunci când vorbim despre competene transferabile, dezvoltare personală sau competene solicitate de piaa muncii. De asemenea, unii dintre acești vectori nu se referă neapărat la abilităi clare pe care să le putem dezvolta la nivelul grupei de studeni, ci sunt, mai degrabă, rezultatul interaciunii unor competene pe care studentul le pune în practică în funcie de experienele de viaă cu care se confruntă. De exemplu, studentul care pleacă de acasă pentru efectuarea studiilor, devine independent mai repede și se implică mai mult în activităi sociale și extracurriculare decât cel care locuiește cu părinii, in cazul in care are abilităi de comunicare și leadership mai bine dezvoltate (Chickering & Kytle, 1999). Cu alte cuvinte, cele cinci competene pe care dorim să le dezvoltăm în rândul tinerilor prin intermediul acestui ghid fac referire la abilităi subsumate celor șapte vectori ai dezvoltării; ele pot fi însă formate prin intermediul unor activităi desfășurate în mediul școlar.